Educaţie nedorită

Un gust amar si o mare durere mi-a lăsat un moment al zilei de ieri…M-am gandit să aştern pe hartie,pentru a putea avea posibilitatea de a cunoaste si părerea voastră,prieteni dragi!

Este puţin după ora 10…In faţa sălii unde urma să intru pentru a lua un copilaş,ce se află in programul de terapie logopedică,o voce stridentă,plină de furie si ură,străbate dincolo de pereţi.In prima secundă,o uimire se aşterne pe faţa mea si deschid uşa pentru a descoperi motivul furiei acelei persoane.

- Să iţi fie ruşine,fetiţo,pentru minciunile pe care le spui acasă…ar trebui să spui numai adevărul!

Privirea mea se opreşte asupra feţei dascaliţei care transpira abundent si roşeaţa de pe gat scotea in evidenţă venele umflate ce făceau ca vocea sa fie din ce in ce mai gatuită,incercand să atingă tonuri inalte . Ridic o spranceană,privind-o insistent.Işi fixează privirea asupra mea si incepe descrierea situatiei,in speranţa ca voi deveni aliata ei:

- Priviti,doamna psiholog,ce ne fac copiii ăştia…Eu mă zdrobesc să le spun diferite lucruri…si ea(continuă,arătand spre o fetiţa) ce face? Nu este atentă,se joacă,vorbeste…am pedepsit-o de fiecare dată si degeaba…Ba mai mult:mă sună mama ei si ne face pe toate nesimţite si …(a continuat cu adjectivele,insă urechea mea refuză să capteze informaţia)…Eşti o nesimţita,tu ,fetito,pentru că spui minciuni acasă.Daca nu ai părinţi care să te educe....,nu aveţi dreptul să ne faceţi pe noi cocină de porci…

Durerea incepe sa imi apese pieptul privind acel pui de om,atat de slabuţ si de firav.Fetiţa era cu spatele la mine,nu indraznea să mă privească,iar umerii se ridicau intr-un ritm rapid din cauza unei respiraţii precipitate,arătand suferinţa si neputinţa in faţa furiei adultului…Mi-aş fi dorit să o iau in braţe şi să o liniştesc,mi-aş fi dorit să o scot din acea “haita” care părea pregătită să o atace cu bucurie si satisfacţie.Insă,ştiam că nu aceasta era modalitatea corectă si că nu pe ea trebuia să o educ,pentru că,dupa plecarea mea,tot acolo rămanea…ci pe doamna frustrată si stresată de o misiune mult prea mare si prea grea pentru ea.

Mi-am ridicat privirea de la fetiţă si mi-am fixat-o cu hotărare spre “doamna”,făcandu-i un semn discret prin care-i ceream sa iasă pe hol pentru a discuta cu mine. A ieşit,nu inainte de a insista(cu aceeaşi tonalitate ridicată) asupra faptului ca" fetiţa TREBUIE să o aştepte in picioare,cu mainile ridicate deasupra capului,ca pedeapsă că nu se incadrează in REGULILE impuse de către institutia de invaţămant"…

Deşi mă mandresc cu faptul că nu cunosc furia si ura…ceva s-a intamplat referitor la ceea ce am simţit faţa de această femeie,pentru că primul impuls a fost să o scot afară pe uşa insituţiei ,pentru a salva copilaşii de o persoană nepotrivită pentru acest rol(atat de admirat si de iubit de mine:de a avea grijă de sufletele copiilor si de educaţia lor)…Dar,intelepciunea,maturitatea,experienţa si,nu in ultimul rand,domeniul psihologiei m-au modelat intr-o manieră echilibrată.Am inspirat adanc,pană ce acea apasare nu am mai simţit-o atat de acut in piept si mi-am pregatit o voce calmă,dar fermă:

-Imi cer scuze ca v-am deranjat activitatea.Eu am venit dupa R.,dar ceea ce am văzut,ma indeamnă sa vă vorbesc….Vă inţeleg frustrarea ,dar nu vă inţeleg atitudinea faţa de acest copil!

-Dar dumneavoastră nu stiţi ce parinţi impuţiţi are acest copil…si se vede educaţia…

Ridic o spranceană,ironic,şi,atenţionand-o(cu diplomaţie) asupra vocabularului folosit(nedemn),continui:

-Dumneavoastră de fapt suteţi furioasa pe părinţi,in speţă pe mamă,pentru că şi-a permis să vă catalogheze…iar la indemană vă este fetiţa,care nu are nicio vină că face parte din această familie… Şi,iertaţi-mă,dar prin atitudinea dumneavoastră ,nu v-aţi ridicat ,ca nivel de educaţie,mai sus decat acest părinte,folosind acelaşi vocabular....Credeţi ca educaţia si corectarea unui comportament se realizează prin pedepse si umilire???Nu aveţi de unde sa ştiti ce-i spune fetiţa acasă si dacă ceea ce declară mama este si real.Conflictul s-a creat intre dv.si mama copilului,cu ea rezolvaţi.Iar dacă v-aţi ales aceasta menire cu iubire fata de copii,atunci araţi-o…dacă vă este greu si prea mult pentru a avea aceasta atitudine,lăsati alta persoana care are ce oferi si sufleteste…nu numai instructie…!

Profitand de uimirea “doamnei”,am deschis uşa,l-am chemat pe R. si,luand copilaşul de mană,m-am indreptat spre cabinetul meu,nu inainte de a-i multumi “doamnei” pentru amabilitatea de a-i da posibilitatea copilului să participe la terapie…cu promisiunea ca voi conduce copilaşul inapoi după aceasta.

Indreptandu-mă spre cabinet,am simţit energia negativa ce era emanată de această femeie.In acel moment mi-a parut rău pentru copiii care se află in grija acelei femei care ar fi de preferat să ofere siguranţă si iubire,să se dedice cu raţiune si simţire acestei meniri(mi-e greu sa o numesc meserie).Cu siguranţă mi-am castigat un “duşman”…dar iubirea mea pentru copii compensează orice privire sau reacţie a vreunui adult care isi manifestă frustrările in faţa unei persoane fără apărare.Fericirea mea este că sunt puţine asemenea exemplare,iar pentru dascălii dedicaţi am tot respectul si admiraţia.

************

Sufletul caută să trăiască experienţe.

A cunoaşte nu e suficient.Poţi sa ştii ca esti generos,dar,dacă nu faci ceva să iţi araţi generozitatea,nu ai decat un concept.Poţi să ştii ca eşti amabil,dar,daca nu faci ceva din amabilitate pentru cineva,nu ai decat o idee despre tine insuţi.Poţi să ştii noţiunea de iubire,dar,pană ce nu trăieşti experienţa iubirii,nu ai decat un concept invăţat.

Pană ce conceptele nu devin experienţă,totul este speculaţie si superficialitate.A trai fizic este singurul mod de a cunoaşte,prin traire ca experienţă a ceea ce oamenii cunosc sub formă de concept.

Să nu condamnăm ceea ce noi,oamenii,numim “rau in lume”.Mai degrabă,să ne punem intrebarea:ce anume considerăm ca fiind rău si ce facem să schimbăm lucrurile?

Este mult mai uşor să schimbi ceea ce faci tu,decat să schimbi ceea ce face altul!