Ies de la servici si, mergand agale spre casa, bucurandu-ma de aparitia soarelui, privirea mea surprinde un cuplu (in jurul varstei de 30 ani). Fizionomiile lor imi prezentau o mimica ce arata sentimente negative unul fata de celalalt.Copilul (avea 5 ani) incerca sa inchege o converstie cu unul din ei, insa ei erau tacuti si incruntati, evitand ca privirile unuia sa suprinda eventual privirea celuilalt. La strigatele disperate ale copilului “mami, mami, ma auzi?” , ea il smuceste exasperata de mana spunadu-i: “termina, ca nu am chef acum…tata n-ai?”
Mi-am continuat drumul ingandurata si trista. Am realizat ca generatii de tineri au luat exemplul familiilor in care au crescut. Am recunoscut tipologia…Si sunt convinsa ca o comunicare eficienta ar fi existat daca ar fi crescut in familii ai caror membri ar fi fost in stare de comunicare sincera si afectuoasa. Dar, in generatiile anterioare, asa numita comunicare iubitoare inseamna, in general, evitarea sentimentelor negative. De multe ori parea ca aceastea ar putea constitui o “boala rusinoasa” sau ceva care trebuie tinut secret (nimeni nu isi manifesta iubirea).
In familii mai putin “civilizate” comunicarea considerata iubitoare putea include si exprimarea sau eliberarea de sentimente negative, prin pedepse corporale, urlete, batai si toata gama de insulte verbale, toate in incercarea de a-i ajuta pe copii sa distinga binele de rau (femeia trebuie batuta sa stie de frica, barbatul trebuie pedepsit prin tacerea femeii, ca sa nu mai faca,etc). Daca parintii ar fi stiut sa comunice cu afectiune, dar fara sa isi suprime sentimentele negative, copiii ar fi putut sa se descopere si sa isi exploateze in siguranta emotiile negative si reactiile lor prin incercari si greseli successive. Cu ajutorul modelelor pozitive ar fi putut invata cum sa comunice, mai ales atunci cand sunt stapaniti de sentimente negative. Ar fi invatat sa si le exprime corect si respectuos.
Daca trecutul acestor tineri ar fi fost diferit, ar fi privit cum tatal lor reuseste sa asculte cu afectiune atunci cand mama lor rabufneste si isi exprima necazurile si dezamagirile. Ar fi fost zilnic martori la felul cum tatal lor acorda grija mamei si asculta cu respect exprimarea durerilor ei. Ar fi vazut cum mama lor are incredere in tatal, expunandu-si deschis sentimentele fara a-l dezaproba sau condamna. Ar fi vazut cum cineva poate sa fie indispus fara sa-l respinga pe celalalt cu neincredere, cu manipulare emotionala, evitare, dezaprobare, condescendenta sau raceala. Ar fi fost capacitati dobandite prin model si exercitiu’ ca si mersul si alergatul, cantatul sau cititul…
Nu e tarziu pentru voi, tineri parinti, sa schimbati modelul comportamental pentru ca aveti capacitatea, deschiderea si inteligenta necesara sa o faceti. Nu uitati ca sunteti model pentru copiii vostri!
Nefericirea lor ca adulti o veti simti si voi!
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu