Manipulare emoţională

Astăzi a venit la mine o fostă colegă de liceu (voi folosi numele de Eva). M-am bucurat foarte mult când am vazut-o intrând pe uşa cabinetului meu. Mereu mi-a fost foarte dragă. I-am admirat din totdeauna fineţea gesturilor, delicateţea comportamentului, feminitatea ei. După verbalizarea admiratiei fiecăreia dintre noi pentru celaltă, în timp ce pregăteam o cafea, am urmărit-o, pe furiş, suprinzând tristeţea din ochii ei ce comunica o mare frământare sufletească. Priveam încântată eleganţa hainelor croite pe corpul ei suplu şi ingrijit care nu arăta a fi trecut prin două naşteri. Zâmbetul ei mi-a încălzit sufletul şi vocea ei m-a făcut atentă la ce urma să îmi spună.

--Daniela, am o stare foarte ciudată, pe care nu am avut-o până acum.

Am devenit mai atentă şi am încurajat-o, din privire, să continue.

--Mereu, în timp ce mă rugam, simţeam aşa, un curent cald ce mă pătrunde din cap până în picioare. De ceva vreme, nu mai simt asta…adică mai simt până în stomac, unde se opreşte şi nu mai coboara. Pe lângă asta, nu mă mai pot concentra la ceea ce mă rugam şi-mi trec tot felul de gânduri prin cap şi mă deranjează, mă agită.

--Atunci când te rogi, care este prima persoană care îţi vine în minte?o întreb văzând ca amica mea face o pauză.

Eva, nedumerită de legătura persoanei cu problema ei, răspunde şoptit: mama.

--Ştii de existenţa celor şapte centre energetice din corpul nostru?

--Da, ştiu câte ceva. Crezi că s-a întâmplat ceva cu vreunul?

-- Imaginează-ţi că acel flux cald pe care tu îl simţeai când te rugai a întâlnit o uşă inchisă, fiind împiedicat să treacă mai departe. Aşa se întâmplă şi în această situaţie. Uşa pe care ai închis-o este “uşa iubirii”. Ceea ce a ajutat la închiderea ei a fost sentimentul de durere. Ai sentimentul de durere când te gandeşti la mama ta?

--Da, Daniela, mă doare pentru că mă manipulează. O simt că se victimizează pentru ca eu să mă simt datoare să-i fac pe plac. Mă port cu răbdare cu ea, dar uneori mă infurie atitudinea ei pentru că uită că am familie şi nu pot să-i acord toată atenţia mea.

--Atunci când te rogi, care este contextul în care apare mama ta?

--Mă rog la Dumnezeu să-i dea înţelepciune şi să nu mai profite de dragostea mea!

O priveam pe draga de Eva şi mă gândeam cu tristeţe la atâtea cazuri în care parinţii considera că este obligaţia copiilor de a fi prezenţi la chemarea lor, pretinzând ca ei să rămână o prioritate în viaţa copiilor lor. Ba mai mult, copiii sunt raspunzători de tristeţea sau bucuria părinţilor, de împlinirile sau dezamăgirile lor, de bolile lor, de bătrâneţele lor.

Sunt convinsă că toţi suntem copii ai parinţilor noştri pe care-i iubim şi cărora le respectăm senectutea. Facem mereu ce putem să le uşurăm povara anilor, însă ne place să o facem din iubire, nu din obligaţie morala. Avem dreptul la viaţă şi familia pe care ne-o formăm are dreptul la toata atenţia noastră.

Nu vorbim aici de cazuri extreme între parinţi şi copii, pentru că mereu vor exista. Vorbim de cazuri fireşti şi întâlnite la tot pasul în care avem de înfruntat concepţii transmise din generaţie în generaţie. Poate că un parinte nu îşi dă seama cat rau poate face, din prea multa posesivitate şi din dorinţa de a rămâne în centrul atenţiei copilului.

Cazul Evei este fericit pentru că a facut primii paşi spre rezolvarea problemei, conştientizând-o, venind la un specialist. Însă câte cazuri exista în jurul nostru şi nu sunt discutate. Copiii nu reuşesc să comunice real cu părinţii din teama de a nu-i supăra, de a le face pe plac, adunând nemulţumiri şi cuvinte nerostite care, pana la urma, aduc suferinţă sufletească, îmbolnăvind trupul. Nu uitaţi: majoritatea bolilor sunt somatizări ale sentimentelor noastre!

Încercaţi să iniţiaţi o comunicare reala cu cei dragi vouă. Dacă o faceţi cu tact, cu blândeţe şi iubire, nu aveţi cum să-i răniţi.