Aş putea începe cu: „astăzi am avut o zi grea”, dar nu voi începe aşa. Încep să scriu cu sentimentul de fericire pe care mi-l dă puterea a ceea ce sunt EU, a ceea ce am devenit EU.
Dimineaţa a început cu grija de a ajunge la timp la intituţia de care depinde viitorul meu profesional pentru următorul an. Ceva mă agita uşor şi îmi aducea oboseală chiar fizică. Ştiu, îmi era groază să merg din nou acolo, la acea instituţie, având mereu impresia ca „cerşesc” ceva. În timp ce ma îmbrăcam, neliniştea creştea. O uşoară durere îmi cuprindea tot capul.
„Dacă nu mai am nicio şansă să primesc ce îmi doresc? Dacă merg prea târziu? „
Mă pedepseam singură în gând pentru faptul că mereu las pe ultimul moment. „Aşa îmi trebuie, dacă nu ştiu să îmi urmăresc interesul!”. Drumul până acolo mi s-a părut cel mai lung. Holurile binecunoscute m-au întâmpinat ticsite de oameni ce emanau toxine din cauza emoţiilor ce-i stăpâneau şi pe ei. M-am îndreptat spre d-na secretara şi am intrebat de dl director. Nu era în instituţie, dar mâine îl găsesc. Am întrebat de doamna de la personal. Ea era acolo, dar nu-şi vede capul de treburi. Am mulţumit cu multa gingăşie (mai mult pentru a ma calma pe mine decat ceea ce aveam în jur) şi m-am apropiat de uşa cu pricina. În faţa uşii, opt persoane aşteptau triste şi transpirate intrarea la audienţe. „O, nu. Am o presimţire tare aiurea” dialogam eu cu mine. Dar am încercat să respir, aşezându-ma langa un geam deschis. A trecut o ora, timp în care uşa nu s-a deschis, se auzeau doar voci care aveau ridicată tonalitatea din ce în ce mai mult. La un moment dat, a ieşit d-na, roşie la faţă şi a început:
„ Ce aşteptaţi? Am de dat o situatie la minister în trei ore şi pentru astăzi se sistează orice dialog cu publicul. Maine dupa ora 10 discutam. Nu mai insistaţi!”
Au incercat câteva persoane să o îmbuneze, dar a intrat la fel de repede cum a ieşit şi s-a auzit cheia rasucindu-se în uşa. Ne-am uitat unii la alţii, unii ridicând neputincioşi din umeri, alţii (printre care şi eu) am rămas cu ochii aţintiţi asupra uşii în speranţa că se va răzgândi. Am mai rămas pe hol, în faţa uşii, înca o jumătate de oră şi, convinsă de durerea de cap ce devenea din ce în ce mai greu de suportat, am plecat.
Am ajuns acasă tristă, cu sentimentul neputinţei, cu o durere surda şi continuă de cap. M-am privit în oglindă. M-am văzut într-o lumină cenuşie şi am decis ca am nevoie de un somn de refacere. M-am aşezat în pat şi am adormit foarte greu. M-am trezit speriată că e dimineaţă şi am pierdut şedinţa la care trebuie să fiu prezentă. Uitându-mă la ceas, am realizat că nu am dormit decât 10 min. Nu mă mai durea atat de tare capul, dar încă mai simţeam presiune.
Mi-am deschis laptopul şi am început să caut pasivă ...ceva...nimic anume, doar ceva.
Plimbarea mea s-a oprit pe o pagina de pe un blog unde era postat un film. Titlul mi-a atras atenţia : „ Poţi să-ţi vindeci viaţa”
Am devenit atentă şi am inceput să-l vizionez.
Sunt lucruri ştiute foarte bine de mine, trăite de mine, traversate de mine în evoluţia mea. Am avut tentativa să renunţ, dar ceva nu mă lăsa. În timp ce vizionam filmul, un zâmbet se aşternea pe buzele mele şi durerea de cap se diminua din ce în ce mai mult.
Da, le ştiam, dar astăzi le-am uitat. Am uitat de echilibrul meu interior, am uitat de capacitatea mea de încărcare pozitivă, de tot ce mă reprezenta şi m-am lăsat influenţată de exterior. Am amplificat o situaţie care acum realizez că e de o importanţa minoră. Am uitat că Universul lucrează în favoarea mea şi am lansat în eter gânduri distructive şi descurajatoare. Şi , uite, Universul mi-a amintit printr-un filmuleţ...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu