Teama de MOARTE

Teama de moarte mi s-a născut în copilărie. Aveam 10 ani şi stateam în faţa unui sicriu, unde se afla trupul unei persoane foarte dragi mie. Cuvintele „pentru totdeauna” îmi răsunau în urechi. Era mort şi nu se va mai întoarce „niciodată” să mai fie cu mine. La un interval de două săptămâni, încă o persoană apropiată era întinsă pe catafalc. Stăteam împietrită şi priveam trupul inert. Am atins mâna persoanei moarte. Nu am uitat zeci de ani acel fior ce mi-a străbătut corpul şi spaima intrată, parcă definitiv, în mintea mea.

„Dacă li s-a întâmplat lor, mi se va întâmpla şi mie. Voi muri de-a binelea, voi dispărea pentru totdeauna!” îmi spuneam, cu inima cât un purice şi transpirată de teamă. Nopţi nenumărate mă trezeam transpirată şi plânsă de spaima că moartea va veni în somn să mă ia. Citeam multe poveşti, eram dependentă de poveşti, şi imaginea morţii era a unei femei foarte bătrâne, incredibil de slabe, exagerat de urâtă şi care avea în dotare şi o coasă foarte ascuţită.

Copilul nu poate concepe moartea înainte de a înţelege noţiunea de timp. Cunoaşterea în acest mod a morţii este primul pas pentru copil pe drumul pierderii inocenţei. Până se confruntă cu imaginea unei persoane moarte, copilul este un veşnic curios, scormonitor al realităţii, fără limite (acesta este unul din motivele pentru care este imperios necesar sa fie supravegheat permanent).

După un an, venind de la şcoală împreună cu un coleg de clasă, un scârţâit de pneuri şi un zgomot înfundat, urmat de un strigăt foarte puternic al unei femei, m-a făcut să înţepenesc. În faţa noastră, sora colegului meu (fetiţa avea 7 ani) şi-a smuls mânuţa din mâna mamei şi a traversat strada, văzându-l pe Aurel, fratele ei pe care îl iubea nespus. Maşina care a apărut, în secundele urmatoare, a transformat corpul fetiţei într-o masă inertă de carne şi sânge care se scurgea cald pe şosea. Stăteam înmărmurită, incapabilă să îmi mut privirea de la scena îngrozitoare. Auzeam ţipătul disperat al mamei, strigătul colegului meu, voci alarmate. Mă confruntam din nou cu imaginea morţii, de data aceasta, violente. Mi-a trebuit aproape un an pentru ca imaginea fetiţei să se diminueze.

La 13 ani, ajungând la şcoala dimineaţa, o veste ne-a şocat pe toţi cei din clasa a şaptea. Colega noastră Elena s-a sinucis. A băut „verde de Paris” pentru că a luat o nota mică şi mama ei i-a spus că nu are ce căuta acasă cu note mici. Eram din nou împietrită. Aflându-mă, împreună cu ai mei colegi, în jurul sicriului Elenei, fiorul acela îngrozitor m-a cuprins din nou. Certam moartea, în gandul meu, eram furioasă pe ea, o condamnam pentru faptul ca a luat-o pe Elena dintre noi.

Momentele confruntarilor mele cu moartea au fost multe de-a lungul vieţii, moartea a făcut parte din viaţa mea. Teama era reactivată mereu, ma confruntam mereu cu durerea stârnită de teamă. Nu mai puteam merge la înmormântări. Vedeam moartea ca o pedeapsă, ca un sfârşit definitiv. Trăind mulţi ani cu teama de moarte, am negat (inconştient) tocmai viaţa. Era atât de profund inoculată teama, încât mă împiedica să trăiesc prezentul. Am negat-o foarte multă vreme pentru ca mătemeam de ea. Am înţeles acest aspect odată cu maturizarea mea emoţională.

În timp ce suntem în viaţă, vorbim de moarte la timpul viitor(cât mai îndepărtat). Ne dau lacrimile la înmormântări, aplaudăm când personajele negative mor. În privinţa propriei noastre morţi cheltuim enorm de multă energie să o amânăm, nefiind conştienţi că în acest mod suntem deja morţi. Cum? Suntem prea preocupaţi să evităm moartea ca să avem timp să ne trăim viaţa.

Plângem din egoism la catafalcul persoanei moarte, plângem pentru noi, nu pentru ea. Plângem câ nu mai avem posibilitatea să fim fizic în preajma ei, nu mai putem comunica fizic cu ea, plângem pentru lipsa împlinirii unei nevoi a noastre.Mulţi dintre noi încercăm prin diferite metode să prelungim viaţa unei persoane cât de mult, chiar atunci când zilele nu sunt decât o durere insuportabilă sau senilitate fără speranţă de vindecare. Ne ocupăm de partea tehnică a supravieţuirii, omiţând sufletul şi spiritul.

Moartea scapă înţelegerii noastre, rămânând inevitabilă şi de necuprins cu mintea. Ne temem de ea pentru că o vedem ca pe un salt în neantul necunoscutului, dar nu este decât un pas firesc pe calea vieţii.

Un student s-a dus la un maestru Zen şi l-a întrebat:

- Înţeleptule, ce îmi poţi spune despre moarte?

- Nimic, i s-a răspuns. Eu sunt doar un maestru, nu un maestru mort.